Cunosc foarte multe persoane care participă la cursuri despre dezvoltare personală, urmează diferite forme de terapie pentru a-şi îmbunătăţi performanţele sau pentru a rezolva anumite probleme pe care le experimentează în viaţă lor. Îi apreciez foarte mult pe toţi cei care fac acest lucru şi ştiu cât de multă voinţă şi dorinţa de schimbare trebuie să aibă. Cunosc, de asemenea, întregul proces emoţional, toate frământările, dificultăţile, revelaţiile, momentele de îndoială şi de credinţă pe care le experimentează de-a lungul unui astfel de process. Nu este uşor, nu este nici greu dar e nevoie de constanţa şi determinare.
Am văzut de-a lungul timpului multe persoane care se simţeau extraordinar la cursurile sau seminariile de specialitate, plecau cu zeci de lucruri noi experimentate sau învăţate şi cu avant de a le integra complet în viaţă lor. Am văzut multe persoane care în mediul terapeutic împreună cu terapeutul fac progrese minunate şi descoperă cum să îşi depăşească impasurile pe care le traversează pentru că mai apoi să se transforme la nivel individual sau să îşi transforme întreagă viaţă.
Am văzut oameni care reuşesc dar am văzut şi oameni care atunci când au terminat cursul sau terapia (nu sunt adepta terapiilor pe viaţă) nu pot merge mai departe şi avântul lor se diminuează, cred ca este greu, ca nu pot singuri până când renunţă şi se întorc la vechile tipare. Care este mecanismul? De ce nu funcţionează pentru toţi la fel? De ce este nevoie pentru că toţi să obţină schimbarea dorită?
De la început vreau să exclud din discuţie lipsa de profesionalism a terapeutului sau a unui instructor/coach pentru că mă bazez pe etica celor ce activează în acest domeniu şi aşa cum îmi place mie să spun “ cu sufletul nu te joci”.De asemenea, vreau să precizez că nu există “cea mai bună terapie sau cea mă bună tehnica” sau “singură care…” aşa cum văd şi aud des. Există metode terapeutice, există tehnici, există metode de învăţare diferite fiecare cu meritele lor şi care sunt potrivite ori acceptate sau rezonează mai bine cu unii oameni şi mai puţin cu alţii. Aşa cum noi suntem diferiţi la fel şi în acest domeniu (că în multe alte domenii) există diversitate, există posibilitatea de a face o alegere.
Da, aşa este! Toţi putem! Nu este un slogan motivaţional sau un stereotip al celor din domeniul dezvoltării personale! Toţi, dar absolut toţi oamenii pot reuşi! În orice terapie sau modalitate despre dezvoltare cel mai important aspect este redat de voinţa celui care vrea să se vindece sau să se dezvolte. Aşadar, Omul (El însuşi) este cel mai important iar terapeutul trebuie să îi asigure cea mai bună formă de tratament pentru el sau de vindecare pentru că terapia asta face…vindecă. La fel că tehnicile medicale sau medicamentele, terapia psihologică, la nivelul sufletului şi emoţiilor este o metodă de vindecare.
La baza, oamenii caută ajutor pentru că se simt blocaţi. Ei pot fi blocaţi într-un tipar sau ciclu al negativităţii spre exemplu: un tipar al fricii, un tipar al anxietăţii, un tipar al dependenţei sau chiar un tipar al unei constante şi nesfârşite căutări despre sine. Toate aceste tipare au la baza o sursă care de obicei nu este manifestarea vizibilă a comportamentului. Comportamentul este doar un rezultat, un efect al sursei care, de cele mai multe ori, este atât de puternic blocată de către client încât atunci când este descoperită avem reacţii de genul : “n-aş fi crezut niciodată asta!”
Terapia este un instrument minunat în descoperirea şi “curăţarea” sursei blocajului. De asemenea, îi oferă individului noi perspective despre situaţia lui. Aşa cum am spus mai sus, dincolo de proces, tehnică sau terapie este mai apoi… omul… în viaţă lui trăită. Aici, trebuie să se întâmple ceva care să facă diferenţa dintre reuşită şi schimbare. Acceptarea perspectivelor noi la nivel fizic, emoţional, mental şi spiritual (energetic) reprezintă primul factor care face diferenţa. Spre exemplu acceptarea faptului că greutatea mea corporală mare se datorează nu neapărat unui consum de alimente hipercalorice ci a unei frici legate de intimitate, integrarea acestei noi perspective în întreagă fiinţă face diferenţa în a merge mai departe cu success.
Integrarea înseamnă acţiunile pe care le vom face de aici înainte. Acţiunile sunt strâns legate de ceea ce ne dorim de fapt să facem cu schimbarea noastră. Dorinţa dea ne schimba pentru că poate va fi mai bine sau să scap de X lucru nu va fi de viitor. Trebuie să avem o dorinţa clară, concretă că un obiectiv SMART. Puterea stă în a şti ce ne dorim, în a lua decizia şi a face acţiunile. Oricare din cele 3 dacă lipseşte va genera confuzie iar schimbarea nu va fi de durata. Iar această Putere stă în mâna clientului şi se demonstrează în afară şedinţelor de terapie sau a orelor de coaching. Ea stă în viaţă de zi cu zi, în acţiunile zilnice acolo unde singură care poate influenţă lucrurile este persoană însăşi. Ea este cea care munceşte, cea care schimbă. Nu terapia şi nici terapeutul. Responsabilitatea poate să pară inversată dar aşa este şi asta este o altă perspectiva pe care cei care doresc să se vindece trebuie să o integreze în viaţă lor.
Când cineva este prins în tiparul lipsei de putere, de încredere, de deznădejde este foarte probabil că să îşi piardă sentimentul de sine, sentimentul propriei puteri. Cei mai mulţi spun: “am încercat şi nu a mers”, “nu sunt suficient de bun”, “nu sunt eu în stare”, “nu stă în puterile mele să îmi schimb viaţă, să mă vindec, să am viaţă pe care mi-o doresc, nu pot!” Acest tipar duce la teamă, vinovăţie, resentimente… şi uite aşa ia naştere un ciclu de insatisfacţie, care determină alegeri nesatisfăcătoare, comportamente ineficiente şi de sabotare, renunţare, teamă şi tot aşa… Elementul cheie în aceste situaţii sunt: Încrederea şi Dorinţa. Se spune că şi dacă crezi că vei reuşi şi dacă crezi că nu vei reuşi ai dreptate în ambele situaţii. Aşa că, paşii mici către schimbarea dorită şi încrederea că fiecare pas mă duce către acolo (never give up) este “rutină” pe care trebuie să o impregnăm minţii noastre.
Orientarea pe experienţele pozitive şi ancorarea în ele ne ajută să implementăm rutină de mai sus. Este foarte uşor să cădem în capcană minţii care este predominant setată (sursele de setare sunt nenumărate şi omniprezente) pe a vedea ce nu este bine, ceea ce merge rău. Dar chiar dacă ceva nu a fost “perfect” trebuie să schimbăm paradigma şi să vedem ce a fost totuşi bine. Chiar dacă am eşuat lamentabil tot este ceva bine! Este faptul că ai făcut ceva, că ai acţionat, că ai depăşit barieră de a nu face nimic! Antrenaţi mintea să vadă acest bine iar apoi ancoraţi. A ancora înseamnă a stabiliza această emoţie, sentiment, gând pozitiv în interior şi a ajută mintea să se focalizeze predominant pe ele. Cum facem? Că şi în povestea cu cainii lui Pavlov. Legaţi sentimentul pozitiv de ceva: o parte a corpului, o bătaie din palme, un zâmbet, o activitate preferată, o atingere, o manifestare de bucurie, un cuvânt. A trăi în prezent că şi cum ar fi viitorul pe care îl dorim. Când voi fi, când voi avea, când voi reuşi… sunt alte tipare capcană, care pentru mintea noastră logică sunt… logice, dar pentru subconştient sunt egale cu… niciodată.
Mintea noastră este că un animal cu patru picioare. Trei picioare sunt mintea subconştientă şi unul este cea conştientă. În trei picioare poate merge dar întru-unul singur… De aceea, prezentul este viitorul. Acum sunt cum îmi doresc să fie, acum sunt sănătos, acum sunt curajos, acum sunt nefumător şi mă comport că atare. Viitorul este ceea ce facem acum. Dacă acum nu facem nimic, viitorul va fi nimic. Recunoştinţă este una dintre cele mai puternice emoţii pe care o putem simţi. Recunoştinţă ajută omul să vadă ceea ce are, să simtă bucurie pentru ce este. Este important să ne apreciem şi să fim recunoscători faţă de noi înşine. Mulţi oameni nu îşi asumă sau nu acordă prea mult credit pentru capacităţile, talentul sau pentru reuşitele lor. Acest lucru este un factor care determina o stimă de sine scăzută sau sentimentul inutilităţii personale şi al neputinţei.
Este un tipar atât de întâlnit şi foarte devastator. Este normal să fie bine, deci de ce să observăm acest lucru şi de ce să ne bucurăm. Recunoştinţă este numai în situaţii extraordinare, de măreţie, ne întrebăm de ce să fim recunoscători pentru lucruri mici? Este normal să poţi, trebuie să poţi, de ce să fi recunoscător? Pentru că a fi recunoscători şi a mulţumi şi a aprecia se numeşte… conştientizare şi este baza pe care stimă noastră (nu ego-ul) se dezvoltă şi ne da putere şi încredere în noi înşine şi în tot ce înseamnă viaţă. A învaţă cu intenţie şi nu doar a experimenta. Foarte des întâlnim expresia “experienţe de neuitat”, “experimentează schimbarea în bine”.
Experienţă este cea care deschide o poartă către ceva dar nu ştim exact către ce. Dacă ne dorim experienţe doar vom experimenta… Experienţa va lăsa o emoţie în subconştientul nostru fără să îi spună la ce este benefică acea emoţie, pentru ce îi este utilă, ce poate face cu ea? De aceea multe experienţe traumatizante sunt atât de intense mult timp după ce au fost experimentate. Subconştientul nostru nu ştie ce să facă cu ele. La ce îi folosesc? Să le păstreze sau nu? Că urmare… le tot experimentează poate, poate îşi da seama. În momentul în care învăţăm din experienţele noastre uşa duce către ceva, emoţia se transformă în sentiment. Poate fi o învăţare de bine sau nu. Atunci însă subconştientul ştie ce are de făcut. Atunci se produce schimbarea adevărată.
Chiar dacă o experienţă este negativă putem învaţă ceva pozitiv. Contează intenţia. Ce şi pentru ce vrem să învăţăm? Experienţă, deşi nu pare, nu are o intenţie. Învăţarea este cea care determină stabilitatea. Aşa că doar a experimenta o schimbare nu este suficient. Mai sunt şi alte detalii care fac diferenţa dar cred că pentru cei care doresc să meargă mai departe şi să fie artizanii propriei transformări (a transformă = a trece dincolo de formă) de durata acestea sunt cele mai importante. Regăsirea de sine, vindecarea emoţională, sufletească este echivalentă cu libertatea, cu eliberarea. Libertatea este asociată cu non existenţa barierelor, non existenţa limitelor, cu darul măreţ, de a putea face orice, de a putea fi oricine. Şi pentru un astfel de deziderat, că terapeut, mă înclin în faţă celor care încep călătoria către Libertate.
Cu iubire şi recunoştinţă,
Laura
